„Pădurea se deschidea tăcută în fața pașilor mei. Trunchiurile înalte, acoperite ici-colo cu o mantie fină, verde-închisă, păreau sprijinite de pământul moale. La rădăcinile copacilor, un covor umed și verde domolea fiecare pas, iar printre pietrele reci, firicele verzi se cățărau cu răbdare, ca niște paznici discreți ai pădurii.”

„Pădurea mă cuprindea în tăcerea ei răcoroasă, umbrită de crengile dese ale arborilor bătrâni. La poalele acestora, din pământul jilav, se ridicau încet frunze gingașe, ca niște evantaie verzi. Le-am zărit dansând ușor în bătaia unei brize blânde, răspândind un aer de liniște și ordine tăcută. Nu aveau flori, dar siluetele lor elegante dădeau locului o frumusețe stranie, veche. Mă gândeam că, poate, tot așa arătau pădurile de pe vremea dinozaurilor. Frunzele lor erau lungi, cu margini zimțate, iar unele ascundeau pe dos mici spori — semne tainice ale vieții care continuă. Aceste plante păreau gardieni blânzi ai pădurii, martori ai timpului și ai umezelii, ascunse mereu în cotloanele cele mai umbroase, unde lumina nu străpungea decât rareori.”